O societate este definită de arta ei. 

În ansamblu, o comunitate se reflectă uneori ca într-o oglindă în poveștile și obiectele pe care aceasta le produce. Narațiunea intrinsecă pe care obiectele (de artă) o cuprind se organizează ca un conglomerat, precum o litanie socială.

Tensiunea ideilor filosofice, aspirațiile și proiecțiile sociale, traumele colective sau fragilitățile psihologice, fizionomia morală sau inteligența transcendentală, elevarea tehnică, revelațiile demnității umane sau preocupările prozaice ale banalului, mediația asupra serialității, angoasa războiului bioetic, ”civilizația dorinței”, revolutul corpului uman sunt doar câteva direcții pe care arta unei societăți le dezvoltă. 

Societățile culturale și artistice europene s-au echilibrat și influențat reciproc printr-o filosofie  a ”centrului”. Orașe precum Atena, Roma, Bruges, Veneția, Anvers, Genova, Amsterdam, Paris, Londra, Berlin au fost  precum niște ”farmacii ale fericirii” la care, întregul spațiu european avea nevoie să fie… sincronizat.

În 1826 Dinicu Golescu publică ”Însemnare a călătoriei mele” în care descrie ce văzuse în țările Europei occidentale și anume cum societatea, în ansamblul ei, se dezvoltase într-un ritm accelerat. Dinicu Golescu înțelege că pentru a beneficia de o dezvoltare socială și culturală trebuie înființate rețele instituționale și culturale. Mișcarea pașoptistă redescoperă latinitatea românilor, pregătește prima modernizare de substanță și dezvoltă în mod activ ideea de sincronicitate.

Preluat din sociologia franceză, în special din teoria imitației de Gabriel Tarde, sincronismul românesc este  un concept teoretizat pentru prima dată de Eugen Lovinescu în ”Istoria civilizației române moderne” și ”Istoria literaturii române contemporane”.

În 1960 C.G. Jung împreună cu fizicianul W. Pauli publică ”Synchronicity: An Acausal Connecting Principle”. Sincronicitatea este văzută ca un proces ce angajează manifestări obiective (lumea fizică) dar și unele manifestări subiective (psihicul individual). Sincronicitatea se compune precum o filosofie a coincidențelor semnificative, de apartenența la un design social și cultural centrat și central. 

Expoziția SINCRONIA este un demers de cercetare în timp (cf. gr. chronos), de transgresivitate (cf. en. sin – the offence of breaking, or the breaking of, a religious or moral law) a limbajului, a formelor și ideilor este ”abilitatea de a intra în bazinul nostru de resurse-cunoaștere, intuiție, informație, inspirație și toate detaliile care ne poluează mințile…și de a le combina în feluri noi și extraordinare” (Marina Popova).