Îmblânzitorul își iubea foarte mult pietrele. Ar fi vrut chiar ca acestea să șadă libere după propriul lor plac, nu îngrămădite în cuiburile care alcătuiau urbea. Îi plăceau teribil statornicia și greutatea lor strălucitoare, ordinea naturală care domnea printre ele, formațiunile și nisipurile care-i vorbeau în același timp despre vremuri demult apuse și despre un viitor care le va găsi neclintite. Cu toate aceste gânduri plăcute în cap îmblânzitorul se plimbă în fiecare zi pe domeniul lui.

La apus, îmblânzitorul de pietre se retrage în tihnă. Pietrele în schimb, trăiesc după alt timp decât acesta. Adunate după cum s-au înțeles cu prietenul lor, pietrele stau și șoptesc ce au auzit de-a lungul veacurilor.

Dar gospodăria îmblânzitorului nu e una oarecare. Un pietroi bătrân de pază stă de veghe pe domeniul lui.  Acest bolovan, animal de seamă, confidentul îmblânzitorului, îi poartă stindardul.